Sunetele emană iubire – povestea lui Arvo Pärt (2)

Un suflu proaspăt

Picture-006Prin 1968, pe când lumea fusese cuprinsă de neputinţă, Pärt îşi pierdu încrederea în contrastele şi opoziţiile din muzica sa şi începu să caute o nouă formă şi expresie a sunetelor. Simţea deseori ceea ce dorea să împărtăşească celorlalţi, dar nu-şi putea găsi cuvintele potrivite şi se aplecă atunci asupra muzicii secolelor trecute, încercând să afle o modalitate de a transpune tihna şi claritatea acelei muzici străvechi în propriul său limbaj.
Aceasta a fost, de altfel, marea cotitură ce avea să-i schimbe viaţa.
S-a recăsătorit şi a decis să ducă o viaţă modestă, mutându-se într-un sumbru ansamblu de locuinţe de la marginea oraşului Talinn.
Au fost ani grei de căutări şi încercări solitare ce, deseori, i-au adus numai dezamăgiri. Soţia sa, Nora Pärt, îşi amintea că de multe ori îşi zărea soţul pierzându-şi încrederea în sine şi fiind aproape gata de a renunţa să mai compună ceva vreodată.
Apoi a venit însă scânteia ce avea să schimbe totul şi,  într-o dimineaţă de februarie a anului 1976, „Für Alina“, o lucrarea pentru pian abia compusă, avea să deschidă o nouă uşă prin care lumina s-a revărsat înăuntru.
Descoperirea stilului tintinnabuli avea să reprezinte pentru Pärt un nou început muzical dar sensul căutărilor sale avea să rămână neschimbat. Tintinnabuli este deseori menţionat când ne referim la muzica lui Pärt şi descrie o metodă compoziţională, un stil unic şi un mod de a gândi. Este greu să definim simplu şi clar acest termen, deşi multe definiţii ale lui au fost deja lansate şi interesul faţă de el a crescut pe măsura popularităţii mondiale a operelor lui Pärt. Nu ştim dacă popularitatea lui a ajuns la apogeu, dar putem afirma cu siguranţă că lucrările acestui compozitor estonian sunt, la ora actuală, cele mai interpretate lucrări din muzica clasică contemporană.
Atracţia muzicii sale s-a strecurat spre public cît se poate de încet, precum lucrările pärtiene, caracterizate de un tempo redus.
Nici în 1980, când Pärt părăsea Uniunea Sovietică pentru a se stabili împreună cu familia sa, la Viena, lucrurile nu se îmbunătăţiseră. Dimpotrivă, mediul din jur avea să-l determine să se retragă şi mai mult în sine, spiritualitatea muzicii sale fiind la fel de inadecvată pentru noul oraş, precum fusese şi pentru cel abia lăsat în urmă.
Nu avea de unde să ştie că un german ce-i ascultase lucrările la radio, în timp ce-şi conducea maşina, fusese atât de entuziasmat încât era gata să-i editeze un album.
În toamna anului 1984, când Manfred Eicher şi ECM au lansat „Tabula Rasa”, evenimentul avea să se transforme într-un punct de cotitură, Eicher declarând mai târziu că, în opinia sa, piesa de bază a albumului a schimbat total modul în care era percepută muzica mondială în anii ’80.
Deşi această afirmaţie poate suna exagerat, mulţi critici muzicali sunt total de acord cu ea şi este deja celebru articolul apărut în presa americană în care un jurnalist descria cum a văzut persoane infectate cu SIDA ce ascultau în continuu „Tabula Rasa“ în timp ce-şi aşteptau sfârşitul într-un centru de refugiaţi.
Se vede treaba că sunetele acelea misterioase conţineau ceva extrem important pentru oamenii aflaţi într-o situaţie limită.

Toate sunt una

Anii au trecut şi de atunci mulţi jurnalişti s-au întrebat cum se face că oameni de diferite naţionalităţi şi cu moduri diferite de a privi lumea sunt totuşi atraşi de muzica lui Pärt.
S-au oferit şi fel de fel de răspunsuri, în timp ce lucrările sale au fost deseori criticate ca fiind prea comerciale şi prea pe placul ascultătorilor. Au comentat mai ales reprezentanţii muzicii moderne, stârniţi probabil de intenţia clară a compozitorului de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu ascultătorii săi şi de a nu le obosi simţurile cu împletiri de sunete şi structuri care le forţează limitele.
Cele câteva rânduri inserate pe coperta albumului „Tabula Rasa“ conţin de altfel un superb comentariu pärtian, în care maestrul îşi compară creaţia cu o lumină albă care, după ce intersectează prisma ascultătorului, capătă diferite nuanţe.
Privite astfel, toate elementele muzicii sale – compozitorul, muzicianul şi publicul – se întâlnesc într-un tot unitar. „Eu“ şi „ei“ se transformă în „noi“ iar lucrurile intră în matca lor firească.
Echilibru şi rânduială, într-o lumea ideală.
Arvo Pärt a oferit rareori explicaţii pentru muzica lui concisă şi clară, ce tinde spre unitate, dar cu cât sunt mai puţine cuvinte, cu atât mai mare este spaţiul de interpretare a muzicii.
„Toate sunt una“ şi „unu + unu = unu“ sunt două dintre cele mai dese descrieri ale muzicii sale.
Prima rezumă perspectiva sa asupra lumii, a doua descrie unitatea polarităţilor din tintinnabuli.

Muzica nu ţine cont de graniţe

Universul acestor creaţii muzicale este de natură spirituală, iar sunetele pot fi privite într-un mod „religios“.
Mulţi se întreabă deseori cum de muzica lui Pärt clădeşte punţi de comunicare, indiferent de vârsta, etnia şi mai ales religia (ori de lipsa acesteia) ascultătorului. Probabil el a reuşit să traducă în sunete ce nu ţin cont de graniţele ce ne separă ceva profund omenesc. Aşa să fie oare? Nu ştim. Putem doar să ne mulţumim cu această explicaţie sau să tragem propriile noastre concluzii.
AN48340_2Însă Centrul Arvo Pärt, funcţionează de câţiva ani în Laulasmaa, aproape de Tallinn şi de locul în care Arvo şi Nora Pärt locuiesc. Fundaţia păstrează şi inventariază tot ce are legătură cu acest mare compozitor şi, odată ce îşi va deschide uşile publicului, cercetătorii vor putea căuta răspunsuri la întrebările ce-i macină.
Pe de altă parte, Seminarul Sf. Vladimir din SUA a înfiinţat recent „Proiectul Arvo Pärt“, propunându-şi să scoată la iveală compoziţiile lui Pärt legate de tradiţia ortodoxă, lucrări în mare parte ignorate astăzi, acelaşi seminar organizând în Washington şi New York concerte cu lucrări de Arvo Pärt.
„Adam’s Lament“, cea mai recentă compoziţie semnată de Arvo Pärt, este şi ea inspirată din spiritualitatea ortodoxă. Compusă pentru cor şi orchestră, lucrarea a fost extrem de bine primită la Premiile Grammy, revista BBC Music Magazine nominalizând albumul omonim la premiile sale.
Conform autorului, povestea lui Adam, cel alungat din Rai în urma păcatului original, este, de fapt, povestea întregii omeniri, Pärt folosindu-se aici de propria muzică pentru a oferi ascultătorilor un text semnat de sfântul Siluan Athonitul şi publicat de arhimandritul Sofronie, unul din ucenicii săi, pe care Pärt l-a cunoscut personal prin anii ’80 la mănăstirea din Essex din Marea Britanie.
De altfel părintele Sofronie avea să devină, în cele din urmă, duhovnicul lui Pärt, şi, se pare, cel mai important sprijin al său în acele vremuri. Cuvintele de folos ale sale l-au ajutat pe compozitor, care, la începutul anilor ’90, a început să compună „Adam’s Lament“, avva Sofronie apucând să-i ofere compozitorului câteva sugestii esenţiale înainte de a pleca la Domnul.
Varianta neterminată a acestei lucrări a zăcut însă într-un sertar până acum câţiva ani, când Pärt reuşit să-şi finalizeze şi să-şi publice compoziţia. Căci cei 20 de ani ce trecuseră peste el îl maturizaseră şi îi dădură înţelepciune, experienţă şi sensibilitate.
Poate tocmai de accea oricine ascultă astăzi „Adam’s Lament“ cu inima deschisă găseşte în această lucrare un ocean de speranţă, semn că, oricât de multe lucruri rele ne înconjoară, doar dragostea ne poate arăta calea cea dreaptă.
Cale ce reprezintă nu sfârşitul ci doar un reper.
Un reper către muzica lui Arvo Pärt.

Immo MIHKELSON
Traducere şi adaptare după „Sounds emanating
love – the story of Arvo Pärt“ de Vlad Oneţiu
Originalul publicat în Life in Estonia
Foto: Life in Estonia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post Navigation