Arvo Pärt – dialecticianul abisurilor

Evenimentul estetic propus de opera lui Arvo Pärt, ne conturează, mai mult sau mai puțin conștient, o dimensiune muzicală ce în fond urmărește revelarea unei coliziuni dialectice. Muzica sa propune două voci antitetice: una subiectivă și cealaltă obiectivă, voci ce transfigurează simpla audiție într-o adevărată contemplare spirituală ce pendulează în încordarea dintre cele două eterne tangente. În mod misterios, ne găsim aruncați într-o tensiune ce ne ține cu tălpile în țărâna din afara Edenului și cu tâmplele la picioarele Divinului. Între paradoxul dialogal al acestor două planuri, muzica lui Pärt creează o eufonie de-a dreptul surprinzătoare. Violența întâlnirii pe aceeași partitură a acestor planuri antitetice nu dărâmă, ci cu atât mai mult, coboară și înalță audiția spre ceva atât de uman și totodată atât de divin.
Însă eternul pe care îl găsim în operele lui Pärt nu se rezoluționează în mântuire, ci în perpetuă asceză, în accentuarea ciudată a infinitului dintre om și divin. Agresiunea contopirii sacrului cu profanul într-o singură experiență muzicală nu aduce arta lui Pärt aproape de noi, ci chiar în noi – în compatibilismul luciferic dintre imaginea divinului și umbra cărnii pe care o purtăm. Știi că Dumnezeu există și totodată știi că Dumnezeu e mort. Acesta e paradoxul său – venerează Dumnezeul pe care l-a ucis.
Coagularea nuanțelor prezentate de Pärt nu ne înalță simțurile[*], acestea fiind sugrumate în abisurile vanității noastre estetice de a cuprinde frumosul, ci ne coboară în contemplație. Operele lui Arvo Pärt nu participă la frumos, ci la tăcere.

Foto: ECM Records

Foto: ECM Records

Sinteza structurii dialectice ce o găsim într-o piesă compusă de el nu este prezentarea unui plan ideal, dimensiunea paradisului fiind încă prea departe. Intervențiile muzicii lui Pärt ce par a se înălța apoteotic spre paradis sunt în fond spasmele mistice ale ascetului ce pare a se avânta în sânul divinului. Extazul mistic este umbrit mereu de același element morbid : liniștea. Intensitatea izbutirii de transcedere spre divin este compensată de o radicală revenire la aceeași misterioasă tensiune. Totuși, teodiceea din spatele experiențelor muzicale propuse de Pärt dă naștere unei realități tranșante – tăcerea e mai deplină în umbra strigătului. Radu Gyr formula această dialectică prin elocvența versurilor :
,,Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Și dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.’’(Antiteze)
Deși dialogul structural se regăsește în ambivalența dintre dansul complex al notelor (vocea lui Adam) și linia simplă a unei singure note (vocea celui de-al doilea Adam)[**], finalitatea nu o găsim în metanoia[***], ci într-o contemplație apofatică. Pärt insistă pe păstrarea atenției și a contemplării asupra tumultului uman, în umbra grației. L-am căutat pe Hristos în muzica lui Arvo Pärt și l-am găsit doar pe cruce. La el nu există înviere încă. Există doar omul frânt sub coasta frântă a lui Hristos. Oare va ajunge Pärt să își împingă degetul în palmele mântuitorului înviat? Oare vom găsi înainte de final un ultim elogiu muzical adus de Pärt învierii? L-am căutat pe Hristos în muzica lui Pärt, și l-am găsit suferind cu noi pe cruce.
În acest sens formal, Arvo Pärt nu a fost niciodată un compozitor de muzică, ci un dialectician. El nu înlănțuie notele, ci doar pune pauze între ele, crâpând falsa armonie și dezvâluind bezna virginală a mizerului și a morții. Trebuie să urăști tumultul repetitiv al oglindirii sinelui în operele sale. Te cutremuri ca un abur pe culmile notelor ce se sparg ca un val în tine. Totuși agresiunea regăsirii în decadență a sinelui e paradoxal scăldată în esența constantă a harului – acea linie eterică a iertării. Armoniile, tonurile, vibrațiile, nu își mai au rostul în arta lui Pärt. Singurul element ce mai are sens e epitaful sunetelor – liniștea infinită dintre om și absolut, moartea rezonanței, corul muților, ecoul tăcerii.

Ştefan BÂRZU

[*] Idee antiestetică din punct de vedere terminologic (αἰσθητικός – aisthetikos – derivat din αἰσθάνομαι – aisthanomai (=percep, simt)

[**] Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 15:47 – ,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer.’’

[***] Μετάνοια – metanoia = schimbarea minții

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post Navigation