Arvo Pärt – dialecticianul abisurilor

Evenimentul estetic propus de opera lui Arvo Pärt, ne conturează, mai mult sau mai puțin conștient, o dimensiune muzicală ce în fond urmărește revelarea unei coliziuni dialectice. Muzica sa propune două voci antitetice: una subiectivă și cealaltă obiectivă, voci ce transfigurează simpla audiție într-o adevărată contemplare spirituală ce pendulează în încordarea dintre cele două eterne tangente. În mod misterios, ne găsim aruncați într-o tensiune ce ne ține cu tălpile în țărâna din afara Edenului și cu tâmplele la picioarele Divinului. Între paradoxul dialogal al acestor două planuri, muzica lui Pärt creează o eufonie de-a dreptul surprinzătoare. Violența întâlnirii pe aceeași partitură a acestor planuri antitetice nu dărâmă, ci cu atât mai mult, coboară și înalță audiția spre ceva atât de uman și totodată atât de divin.
Însă eternul pe care îl găsim în operele lui Pärt nu se rezoluționează în mântuire, ci în perpetuă asceză, în accentuarea ciudată a infinitului dintre om și divin. Agresiunea contopirii sacrului cu profanul într-o singură experiență muzicală nu aduce arta lui Pärt aproape de noi, ci chiar în noi – în compatibilismul luciferic dintre imaginea divinului și umbra cărnii pe care o purtăm. Știi că Dumnezeu există și totodată știi că Dumnezeu e mort. Acesta e paradoxul său – venerează Dumnezeul pe care l-a ucis.
Coagularea nuanțelor prezentate de Pärt nu ne înalță simțurile[*], acestea fiind sugrumate în abisurile vanității noastre estetice de a cuprinde frumosul, ci ne coboară în contemplație. Operele lui Arvo Pärt nu participă la frumos, ci la tăcere.

Foto: ECM Records

Foto: ECM Records

Sinteza structurii dialectice ce o găsim într-o piesă compusă de el nu este prezentarea unui plan ideal, dimensiunea paradisului fiind încă prea departe. Intervențiile muzicii lui Pärt ce par a se înălța apoteotic spre paradis sunt în fond spasmele mistice ale ascetului ce pare a se avânta în sânul divinului. Extazul mistic este umbrit mereu de același element morbid : liniștea. Intensitatea izbutirii de transcedere spre divin este compensată de o radicală revenire la aceeași misterioasă tensiune. Totuși, teodiceea din spatele experiențelor muzicale propuse de Pärt dă naștere unei realități tranșante – tăcerea e mai deplină în umbra strigătului. Radu Gyr formula această dialectică prin elocvența versurilor :
,,Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Și dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.’’(Antiteze)
Deși dialogul structural se regăsește în ambivalența dintre dansul complex al notelor (vocea lui Adam) și linia simplă a unei singure note (vocea celui de-al doilea Adam)[**], finalitatea nu o găsim în metanoia[***], ci într-o contemplație apofatică. Pärt insistă pe păstrarea atenției și a contemplării asupra tumultului uman, în umbra grației. L-am căutat pe Hristos în muzica lui Arvo Pärt și l-am găsit doar pe cruce. La el nu există înviere încă. Există doar omul frânt sub coasta frântă a lui Hristos. Oare va ajunge Pärt să își împingă degetul în palmele mântuitorului înviat? Oare vom găsi înainte de final un ultim elogiu muzical adus de Pärt învierii? L-am căutat pe Hristos în muzica lui Pärt, și l-am găsit suferind cu noi pe cruce.
În acest sens formal, Arvo Pärt nu a fost niciodată un compozitor de muzică, ci un dialectician. El nu înlănțuie notele, ci doar pune pauze între ele, crâpând falsa armonie și dezvâluind bezna virginală a mizerului și a morții. Trebuie să urăști tumultul repetitiv al oglindirii sinelui în operele sale. Te cutremuri ca un abur pe culmile notelor ce se sparg ca un val în tine. Totuși agresiunea regăsirii în decadență a sinelui e paradoxal scăldată în esența constantă a harului – acea linie eterică a iertării. Armoniile, tonurile, vibrațiile, nu își mai au rostul în arta lui Pärt. Singurul element ce mai are sens e epitaful sunetelor – liniștea infinită dintre om și absolut, moartea rezonanței, corul muților, ecoul tăcerii.

Ştefan BÂRZU

[*] Idee antiestetică din punct de vedere terminologic (αἰσθητικός – aisthetikos – derivat din αἰσθάνομαι – aisthanomai (=percep, simt)

[**] Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 15:47 – ,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer.’’

[***] Μετάνοια – metanoia = schimbarea minții

Sunetele emană iubire – povestea lui Arvo Pärt (2)

Un suflu proaspăt

Picture-006Prin 1968, pe când lumea fusese cuprinsă de neputinţă, Pärt îşi pierdu încrederea în contrastele şi opoziţiile din muzica sa şi începu să caute o nouă formă şi expresie a sunetelor. Simţea deseori ceea ce dorea să împărtăşească celorlalţi, dar nu-şi putea găsi cuvintele potrivite şi se aplecă atunci asupra muzicii secolelor trecute, încercând să afle o modalitate de a transpune tihna şi claritatea acelei muzici străvechi în propriul său limbaj.
Aceasta a fost, de altfel, marea cotitură ce avea să-i schimbe viaţa.
S-a recăsătorit şi a decis să ducă o viaţă modestă, mutându-se într-un sumbru ansamblu de locuinţe de la marginea oraşului Talinn.
Au fost ani grei de căutări şi încercări solitare ce, deseori, i-au adus numai dezamăgiri. Soţia sa, Nora Pärt, îşi amintea că de multe ori îşi zărea soţul pierzându-şi încrederea în sine şi fiind aproape gata de a renunţa să mai compună ceva vreodată.
Apoi a venit însă scânteia ce avea să schimbe totul şi,  într-o dimineaţă de februarie a anului 1976, „Für Alina“, o lucrarea pentru pian abia compusă, avea să deschidă o nouă uşă prin care lumina s-a revărsat înăuntru.
Descoperirea stilului tintinnabuli avea să reprezinte pentru Pärt un nou început muzical dar sensul căutărilor sale avea să rămână neschimbat. Tintinnabuli este deseori menţionat când ne referim la muzica lui Pärt şi descrie o metodă compoziţională, un stil unic şi un mod de a gândi. Este greu să definim simplu şi clar acest termen, deşi multe definiţii ale lui au fost deja lansate şi interesul faţă de el a crescut pe măsura popularităţii mondiale a operelor lui Pärt. Nu ştim dacă popularitatea lui a ajuns la apogeu, dar putem afirma cu siguranţă că lucrările acestui compozitor estonian sunt, la ora actuală, cele mai interpretate lucrări din muzica clasică contemporană.
Atracţia muzicii sale s-a strecurat spre public cît se poate de încet, precum lucrările pärtiene, caracterizate de un tempo redus.
Nici în 1980, când Pärt părăsea Uniunea Sovietică pentru a se stabili împreună cu familia sa, la Viena, lucrurile nu se îmbunătăţiseră. Dimpotrivă, mediul din jur avea să-l determine să se retragă şi mai mult în sine, spiritualitatea muzicii sale fiind la fel de inadecvată pentru noul oraş, precum fusese şi pentru cel abia lăsat în urmă.
Nu avea de unde să ştie că un german ce-i ascultase lucrările la radio, în timp ce-şi conducea maşina, fusese atât de entuziasmat încât era gata să-i editeze un album.
În toamna anului 1984, când Manfred Eicher şi ECM au lansat „Tabula Rasa”, evenimentul avea să se transforme într-un punct de cotitură, Eicher declarând mai târziu că, în opinia sa, piesa de bază a albumului a schimbat total modul în care era percepută muzica mondială în anii ’80.
Deşi această afirmaţie poate suna exagerat, mulţi critici muzicali sunt total de acord cu ea şi este deja celebru articolul apărut în presa americană în care un jurnalist descria cum a văzut persoane infectate cu SIDA ce ascultau în continuu „Tabula Rasa“ în timp ce-şi aşteptau sfârşitul într-un centru de refugiaţi.
Se vede treaba că sunetele acelea misterioase conţineau ceva extrem important pentru oamenii aflaţi într-o situaţie limită.

Toate sunt una

Anii au trecut şi de atunci mulţi jurnalişti s-au întrebat cum se face că oameni de diferite naţionalităţi şi cu moduri diferite de a privi lumea sunt totuşi atraşi de muzica lui Pärt.
S-au oferit şi fel de fel de răspunsuri, în timp ce lucrările sale au fost deseori criticate ca fiind prea comerciale şi prea pe placul ascultătorilor. Au comentat mai ales reprezentanţii muzicii moderne, stârniţi probabil de intenţia clară a compozitorului de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu ascultătorii săi şi de a nu le obosi simţurile cu împletiri de sunete şi structuri care le forţează limitele.
Cele câteva rânduri inserate pe coperta albumului „Tabula Rasa“ conţin de altfel un superb comentariu pärtian, în care maestrul îşi compară creaţia cu o lumină albă care, după ce intersectează prisma ascultătorului, capătă diferite nuanţe.
Privite astfel, toate elementele muzicii sale – compozitorul, muzicianul şi publicul – se întâlnesc într-un tot unitar. „Eu“ şi „ei“ se transformă în „noi“ iar lucrurile intră în matca lor firească.
Echilibru şi rânduială, într-o lumea ideală.
Arvo Pärt a oferit rareori explicaţii pentru muzica lui concisă şi clară, ce tinde spre unitate, dar cu cât sunt mai puţine cuvinte, cu atât mai mare este spaţiul de interpretare a muzicii.
„Toate sunt una“ şi „unu + unu = unu“ sunt două dintre cele mai dese descrieri ale muzicii sale.
Prima rezumă perspectiva sa asupra lumii, a doua descrie unitatea polarităţilor din tintinnabuli.

Muzica nu ţine cont de graniţe

Universul acestor creaţii muzicale este de natură spirituală, iar sunetele pot fi privite într-un mod „religios“.
Mulţi se întreabă deseori cum de muzica lui Pärt clădeşte punţi de comunicare, indiferent de vârsta, etnia şi mai ales religia (ori de lipsa acesteia) ascultătorului. Probabil el a reuşit să traducă în sunete ce nu ţin cont de graniţele ce ne separă ceva profund omenesc. Aşa să fie oare? Nu ştim. Putem doar să ne mulţumim cu această explicaţie sau să tragem propriile noastre concluzii.
AN48340_2Însă Centrul Arvo Pärt, funcţionează de câţiva ani în Laulasmaa, aproape de Tallinn şi de locul în care Arvo şi Nora Pärt locuiesc. Fundaţia păstrează şi inventariază tot ce are legătură cu acest mare compozitor şi, odată ce îşi va deschide uşile publicului, cercetătorii vor putea căuta răspunsuri la întrebările ce-i macină.
Pe de altă parte, Seminarul Sf. Vladimir din SUA a înfiinţat recent „Proiectul Arvo Pärt“, propunându-şi să scoată la iveală compoziţiile lui Pärt legate de tradiţia ortodoxă, lucrări în mare parte ignorate astăzi, acelaşi seminar organizând în Washington şi New York concerte cu lucrări de Arvo Pärt.
„Adam’s Lament“, cea mai recentă compoziţie semnată de Arvo Pärt, este şi ea inspirată din spiritualitatea ortodoxă. Compusă pentru cor şi orchestră, lucrarea a fost extrem de bine primită la Premiile Grammy, revista BBC Music Magazine nominalizând albumul omonim la premiile sale.
Conform autorului, povestea lui Adam, cel alungat din Rai în urma păcatului original, este, de fapt, povestea întregii omeniri, Pärt folosindu-se aici de propria muzică pentru a oferi ascultătorilor un text semnat de sfântul Siluan Athonitul şi publicat de arhimandritul Sofronie, unul din ucenicii săi, pe care Pärt l-a cunoscut personal prin anii ’80 la mănăstirea din Essex din Marea Britanie.
De altfel părintele Sofronie avea să devină, în cele din urmă, duhovnicul lui Pärt, şi, se pare, cel mai important sprijin al său în acele vremuri. Cuvintele de folos ale sale l-au ajutat pe compozitor, care, la începutul anilor ’90, a început să compună „Adam’s Lament“, avva Sofronie apucând să-i ofere compozitorului câteva sugestii esenţiale înainte de a pleca la Domnul.
Varianta neterminată a acestei lucrări a zăcut însă într-un sertar până acum câţiva ani, când Pärt reuşit să-şi finalizeze şi să-şi publice compoziţia. Căci cei 20 de ani ce trecuseră peste el îl maturizaseră şi îi dădură înţelepciune, experienţă şi sensibilitate.
Poate tocmai de accea oricine ascultă astăzi „Adam’s Lament“ cu inima deschisă găseşte în această lucrare un ocean de speranţă, semn că, oricât de multe lucruri rele ne înconjoară, doar dragostea ne poate arăta calea cea dreaptă.
Cale ce reprezintă nu sfârşitul ci doar un reper.
Un reper către muzica lui Arvo Pärt.

Immo MIHKELSON
Traducere şi adaptare după „Sounds emanating
love – the story of Arvo Pärt“ de Vlad Oneţiu
Originalul publicat în Life in Estonia
Foto: Life in Estonia

Sunetele emană iubire – povestea lui Arvo Pärt (1)

În ultimele zile ale lunii mai şi la începutul lui iunie Washington DC şi New York aveau să găzduiască patru concerte.
Corul şi orchestra au zburat peste ocean, deţinătorul premiului Grammy a dirijat şi însuşi maestrul Pärt a contribuit la pregătirea repertoriului.

Foto credit: Eleri Ever

Evenimentul ne-a amintit de primul concert de autor al lui Pärt, concert ce a avut loc acum vreo treizeci de ani în New York şi care fusese organizat cu mare entuziasm de către Joel Sachs împreună cu ansamblul Continuum. Compozitorul fusese şi atunci prezent la repetiţii, ajutând soliştii să-şi îmbunătăţească propria interpretare.
Între timp, renumele lui Pärt a crescut în aşa măsură încât este astăzi legat de muzica adorată de atâţia oameni, muzică ce emană pace, tristeţe şi dragoste jertfelnică, muzică ce consolează şi dă putere.

Estonienii sunt mândri de faptul că Arvo Pärt, faimosul lor compatriot, are un renume mondial şi o faimă ce impune respect.
Cu toate acestea,  ascultate cu atenţie, compoziţiile sale se adresează tuturor, indiferent de naţionalitate, culoarea pielii sau cultură. O muzică ce doreşte să ne spună că suntem implicaţi împreună în această lume.

Calea muzicii

Arvo Pärt s-a născut în 1935, în orăşelul Paide, însă apoi părinţii săi s-au despărţit şi, înaintea începerii celui de-al doilea război mondial, el s-a mutat alături de mama sa în Rakvere.
Acolo, în acel orăşel liniştit, şi-a petrecut copilăria şi tinereţea viitorul compozitor.
Când a început şcoala germanii încă mai deţineau controlul asupra Estoniei, dar pe la vârsta de nouă ani, când începuse deja să urmeze primele cursuri de pian, viaţa avea să i se deruleze sub regimul de ocupaţie sovietică.
Anii aceia agitaţi şi înspăimântători au marcat mulţi oameni pentru restul vieţii.
Când, la comanda lui Stalin, zeci de mii de estonieni au fost deportaţi în Siberia, printre aceştia se aflau şi o parte din rudele Pärt iar acest eveniment a rămas ca un ghimpe înfipt în sufletul său, născând o puternică revoltă împotriva puterilor străine.
Viaţa tânărului Arvo se derula aşadar între orele de la şcoală, jocurile cu prietenii şi proaspăta pasiune pentru filmele rulate la cinematograful local.
Muzica însă îşi făcea loc în viaţa lui puţin câte puţin şi, după ceva timp, avea să umbrească orice alt hobby. Punctul central al vieţii sale devenise radioul ce difuza muzică clasică iar vinerea, când se transmiteau concertele în direct, tânărul Pärt pleca cu bicicleta până în piaţa centrală, unde, pe un stâlp, se aflau ataşate câteva difuzoare şi pedala în jurul lui până ce concertele luau sfârşit.
Astăzi, în piaţa centrală din Rakvere doar o sculptură reprezentând un băieţel cu o bicicletă ne mai aminteşte de acele momente.
Vă spunem însă povestea unei persoane care, de la bun început s-a ataşat de muzică, o poveste despre dragostea şi dorul pentru tot ceea ce se află dincolo de linia orizontului, pentru lucrurile ce, deseori, sunt mult mai bine exprimate prin muzică decât prin oricare alt tip de artă.
Spunem povestea muzicii lui Arvo Pärt, povestea compoziţiilor sale atât de iubite în întreaga lume, lucrări ce fac ca oamenii să revină în sinele lor, oferind senzaţia unei inexplicabile armonii şi permiţând ascultătorilor să facă parte, sau să spere într-un contact cu absolutul.
Oamenii au nevoie de acest lucru şi de asta a avut nevoie Arvo Pärt pe măsură ce a urmat calea muzicii.
O cale, de la bun început, plină de bucurii, dar şi de schimbări, obstacole, tentaţii şi suferinţă.
Pärt a susţinut în interviuri că nu i se pare ca viaţa lui să fi fost diferită de vieţile altora. Avem atât de multe lucruri în comun cu ceilalţi… aceleaşi nevoi… aceleaşi ţeluri…
Într-un fel despre asta este muzica lui.

Seceta puterii şi a spiritului

După absolvirea liceului, Pärt va pleca la Talinn, unde activau cei mai buni profesori şi muzicieni din Estonia. Îşi dorea să devină compozitor, oraşul fusese curăţat de ruinele războiului, Stalin era mort şi un nou val de speranţă plutea în aer.
La sfârşitul anilor ’50 compoziţiile lui Pärt aveau să atragă pentru prima oară atenţia în Talinn, fiind aprobate de venerabilii colegii din Uniunea Compozitorilor şi, în cele din urmă, ajungând până la Moscova.
Era epoca ce încuraja energia tinerilor, societatea socialistă străduindu-se să o îndrume spre calea cea „dreaptă“. Cultura jucase un rol important în lupta paşnică din cadrul Războiului Rece, unde ideologiile rivale încercau să demonstreze maselor aflate de cealaltă parte că deţin supremaţia.
Uneori această tactică funcţiona.
În această confruntare, fiecare talent era văzut ca un viitor ostaş, iar Pärt ieşea în avantaj căci în Estonia, aflată la graniţa marelui imperiu roşu, Cortina de Fier nu avea atâta autoritate iar ecourile modernelor tehnici occidentale puteau fi resimţite.
Acestea aveau să-l captiveze şi pe Pärt, mai ales că îi ofereau posibilitatea de a-şi exprima revolta faţă de regimul aflat la putere. Curând însă aveau să apară şi primele problemele, lumea în care trăia Pärt considerând influenţele occidentale drept inamice şi sfidarea puterii inacceptabilă.
Încă din perioada studenţiei, odată cu lucrarea sa orchestrală „Nekrolog” (1960), Pärt va stârni puternice atitudini pro şi contra, ce aveau să-i urmărească întreaga carieră de compozitor. Lăudat doar pentru a fi criticat mai târziu, persecutat şi favorizat, avea să-şi câştige publicul de partea sa, autorităţile rămânând însă în expectativă.
În anii ’60, angajat ca director de înregistrări în cadrul postului de radio estonian, va învăţa să deprindă subtilităţile sunetelor având totodată ocazia să înţeleagă şi psihologia muzicienilor, lucru ce-l va ajuta apoi pentru a-şi făuri propriul univers sonor.
Mulţi ani mai târziu, Pärt va declara că drumul său întortocheat în căutarea frumuseţii, a purităţii şi a adevărului, drumul său în căutarea lui Dumnezeu, avea să înceapă în acei ani ’60.
Aceasta avea să fie calea pe care o va alege şi, în pofida vârstei fragede, ţelurile sale urcau tot mai sus, fiind convins că orice compromis poate duce la pierzare.

Va urma

Immo MIHKELSON
Traducere şi adaptare după „Sounds emanating
love – the story of Arvo Pärt“ de Vlad Oneţiu
Originalul publicat în Life in Estonia
Foto: Life in Estonia

Arvo Pärt – Muzica tăcerii sau Cântarea Îngerească (5)

TĂCEREA AŞTEPTĂRII

arvo_part1Muzică a Marelui Post aşadar, însă în aceeaşi măsură muzică a marii aşteptări a Naşterii.
Căci arta lui Arvo Pärt – ca şi aforismul – este parte a unei estetici a aşteptării, a timpului suspendat. Aşteptare – prin pauză – a sunetului curat, a acordului perfect ce va veni. Aşteptare – în trecerea minunată a zorilor în care creaţia întreagă îşi ţine răsuflarea – a Duhului care suflă unde voieşte şi pe toate le înnoieşte.
Inima aşteptării este ascultarea, absenţa imaginilor şi tăcerea.
Ascultarea care deschide spre ceea ce este de negrăit, absenţa imaginilor care înlesneşte privirea adevărată, tăcerea care face cu putinţă ascultarea, adevărată şi profundă.
Înainte de a vorbi trebuie să taci, spune în esenţă Arvo Pärt, căci nu poţi să vorbeşti şi să asculţi în acelaşi timp. De asemenea, nu poţi să compui fără să aduci la tăcere gândurile, cuvintele, sunetele, zgomotele lumii şi ale patimilor lăuntrice care asaltează sufletul şi tulbură mintea. Tabula rasa e şi pagina albă, tăcerea partiturii neatinse. Şi muzica se scrie pe fondul acestei tăceri, multiple, aşa cum Cuvântul se întrupează în pântecele neatins al Mariei.
Tăcere originară din care ţâşneşte acel „fiat“ creator şi la care duce rugăciunea atunci când mintea coboară în inimă. Tăcere feciorelnică în care se cuprind toate acordurile, aşa cum albul cuprinde toate culorile.
Tăcere în inima limbajului, care cântă între cuvinte şi note, care dă cuvântului şi sunetului adevărata lor dimensiune, lărgită. Tăcere care e cea mai curată oglindă a fiinţei şi care face cu putinţă adevăratul dialog cu Celălalt, numit sau nenumit, imanent sau transcendent, dar totdeauna în mod tainic prezent. Tăcere care permite respiraţia – viaţa – care păstrează ceea ce trebuie să rămână nerostit – taina care deschide muzica înspre un dincoace al ei – Alfa originar – şi înspre un dincolo – Omega eshatologic.
Tăcere care nu e altceva decât nesfârşitul deschis al Cerului şi al veşniciei, în care tânguirile şi laudele sufletului pot să răsune fără oprire.
A compune nu înseamnă oare să începi să asculţi această tăcere din care izvorăşte totul şi în care totul se întoarce, înainte şi după orice cuvânt?
Nu înseamnă să locuieşti în această lumină în care sunetul se dăruieşte în transparenţa sa, în care acordul se oferă în fecioria sa eliberată?
Şi dacă muzica lui Arvo Pärt n-ar fi, în fond, decât ecoul, rezonanţa, repetată şi reflectată la infinit, a unei muzici pierdute pentru totdeauna şi mereu de regăsit: cântarea îngerilor în Rai, cântarea lacrimilor la porţile grădinii Edenului?

Va urma

Diacon Maxime Egger